Un om înțelept a spus cândva
Canonul „Crede și nu cerceta,
Nu-ncerca să scrutezi prin perdea
Sau poți fi șocat de ce vei vedea.
O să dai de moarte si singurătate.”
Și el încerca să împartă seninătate.
Dar nu a putut spune tot, s-a oprit
Imediat după ce a zis acel incipit.
Dacă spunea și continuarea implicit
Planul inițial ar fi fost zădărnicit.
Eu am fost curios, am rupt perdeaua
Și imediat a început să cadă neaua;
Am chemat asupra mea frigul polar
Și pe diavolul ascuns după dolar.
Fiind părăsit de divinitate
Mi-a rămas să cred în umanitate.
Căutând o salvare, perseverent în greșeală,
Am cercetat iar, deschizând altă coală:
Omucidere, viol, furt și trădare
Îmbrăcate cu o mască de candoare,
Legi, control în masă și manipulare,
Război purtat pe resurse naturale.
Vreau să n-aud, să nu văd, să stau izolat,
Vreau să rămân pe muntele pe care-am urcat.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
Divinitatea nu ne paraseste, eventual, divinitatea ne lasa sa ii ghicim sau sa ii vedem prezenta. In ceea ce priveste umanitatea sau lumea umana, e aceeasi, asa cum o descrii precum lumea consecutiva pacatului originar. Izolarea e necesara si poate fi chiar izvor de creatie, nu poate ramane insa o stare de fapt. Omul e un animal social, curios,care uneori se poate visa ca fiind divinitate... poate atunci cand creeaza...
RăspundețiȘtergere